Simbolistica viselor
Aceasta
este o versiune incompletă a Simbolisticii viselor de Ion Ţugui în care vă este prezentat integral Cuvântul înainte, şi o parte din interpretări şi semnificaţii.
În varianta integrală a cărţii sunt peste 620 comentarii! Noi va dorim sa aveti vise placute si sa nu va lipseasca
acest dictionar din biblioteca! Pretul actual al cartii este 32 RON si poate fi comandata aici.
SIMBOLISTICA VISELOR
DICŢIONAR
Interpretări,
semnificaţii, ipoteze
Editura
Esoteria 2002
Cuvânt
înainte
ION ŢUGUI – SCRIITORUL ŞI INIŢIATUL
Chiar în paginile acestei cărţi se arată că
„prin moarte se provoacă plecările, şi ele ambivalente, fie către Iad, fie către Rai, aşadar
moartea, în planul terestru, nu poate fi un eveniment care se încheie pentru totdeauna, fără să-i urmeze altul
sau altele”.
Sunt pagini dintre ultimele scrise de Ion Ţugui, pregătindu-şi plecarea pentru a-şi „trăi”moartea
ca o condiţie a „progresului, evoluţiei, a anti-stagnării”. Aşadar, pentru cel care a fost
un om al artei, interpret de muzică, poet, prozator, ziarist, susţinerea lumii de dincolo era un temei al trecerii
prin această viaţă, în care a lăsat dâra sa de lumină.
La plecare, această lumină se răsfrânge asupra unei epoci pe care a străbătut-o cu greu, până
la tragedie, şi în primul rând asupra familiei, aş zice „familiilor” pe care le-a alcătuit, într-o
succesiune nebună de viaţă, ducând parcă mai departe genele tatălui său, despre care se zice
că a transformat destinul ţăranului bucovinean într-o aventură fără ieşire, prin îndepărtatul
Caucaz.
S-a născut în Ajunul Crăciunului 1933, la Vicovu de Jos, în miezul bucovinismului, sub Putna de schimnicie
a lui Daniil Sihastrul şi de bărbăţie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. După şcoala
primară din comuna natală şi o şcoală tehnică la Rădăuţi, îşi continuă
studiile la o şcoală de muzică, apoi la Conservatorul din Bucureşti, care purta numele unui simbolic talent
al zonei, Ciprian Porumbescu. Încă student, îşi câştigă existenţa în orchestra Operei Române, în
acelaşi timp debutând, recomandat de Mihu Dragomir, în „Luceafărul” (1958). Neliniştitul, în amprenta
Labiş, scrie versuri şi lucrează concomitent şi rând pe rând la Radiodifuziune, la Liceul de muzică
„George Enescu”, stabilindu-se mai îndelung la „România liberă”
unde excelează în freneticul reportaj. Astfel încât, vreme de două
decenii, trece de la poeme uşor impregnate de impresionism la năzuinţa de a da epopeea ţăranului
din zona de Nord a Bucovinei, cu uşoara dulceaţă visată de Eminescu, depăşită de dramatica
trăire a unui război care a măcinat sufletele mânate într-o istorie nedreaptă pentru români.
Poemele sale se grăbesc să se adune în cărţi: Versuri (1967),
Lava intermediară (1970), Cânturile
marelui pod (1972), Ochii fastului (1973), Iniţiere şi elogiu, Poem antirăzboinic (1978) fiecare
ilustrând altă direcţie dar sunt adunate sub auspiciile bucuriei de a trăi, de a găsi forţa vitalismului,
exuberanţa, dăruirea, chiar şi în faţa dezastrului unui război. Aici, în poemul din 1978, găsim,
credem, germenii unei preocupări care îi va acapara întreaga viaţă.
Fără să fie brusc încheiată, activitatea poetului se estompează, din cauza ziaristicii care
îl împinge spre reportaj, lăsându-se ademenit de o temă atractivă în scrisul românesc, rezultatul fiind volumul
Petrol şi oameni din 1973. Este cartea care îi deschide calea firească
spre roman, în 1976 apărând Voievodeasa, evocare a locurilor natale în conjunctura
impunerii sistemului comunist. Patima reapropierii de problemele Bucovinei îl conduce la elaborarea unei trilogii intitulată
simbolic Solemnităţile supuşilor (1981), Solemnităţile fericiţilor(1983) şi Solemnităţile
umiliţilor, scris între 1984 – 1987, dar apărut abia în 1991. S-a sugerat că este un fel de „saga”,
dar trilogiei îi lipseşte fiorul mistic şi nici nu are măreţia epopeică pe care oamenii, atât de
specifici locului, o merită. Este mai degrabă o cronică a calvarului românilor din Nordul Bucovinei, prin personajele
şi înfăţişările amplasate în Vicuseni, prin clanul Vicovenilor, care se traduc prin Vicov şi
localnicii lui, cu ecouri din aproape două secole de istorie scrisă şi trăită, de la 1775 la 1960.
Supuşii cunosc prigoana Imperiului Habsburgic, cu toate urmările ei, fericiţii sunt îmbucuraţi de unirea
cu ţara, la 15-27 noiembrie 1918, iar umiliţii trăiesc tragismul dezmoştenirii şi deznaţionalizării.
Sunt trei epoci distincte, în care tăvălugul istoriei înrobeşte nu numai neamul stăpân al pământurilor,
dar îi întunecă şi sufletul naţional, ades implicat în diabolice confruntări fratricide. O istorie tulbure,
cu Dictatul din birouri sau din ţeava puştii, din care nu se poate ieşi nici cu plata imenselor jertfe pe care
românii le-au făcut. Şi Ion Ţugui îşi plăteşte tributul, conceptual, al epocii străbătute,
dar astfel s-a întâmplat şi cu marii scriitori de la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului XX.
Ceea ce rămâne este calvarul, descris în aproape 2000 de pagini, şi elogiul continuităţii româneşti
peste vremuri, teroare pe care au avut-o de înfruntat bucovinenii din margine de ţară şi imperii. Ion Ţugui
însuşi, ca şi fratele său, intelectual de marcă (Emil în roman) dau autenticitate bătăliei continue
împotriva antiromânismului extrem de manifest şi în perioada 1945 – 1960.
Prozatorul îşi continuă opera cu un volum de nuvele, Din tot sufletul
pentru fericire (1987) şi cu un roman cu cheie, Inocenţii şi blidul
Satanei (1994), dar scris, după mărturia autorului, în 1978, dedicat memoriei lui A.E. Baconsky, poetul mai
vârstnic cu opt ani, de care l-a legat o prietenie nedezminţită, poate şi din pricina obârşiilor comune
(A.E.Baconsky s-a născut la 16 iunie 1925, la Cofa-Hotin, chiar pe malul Nistrului). În dor de cel căzut la cutremurul
din 4 martie 1977 (când scriu aceste rânduri se împlinesc 25 de ani! – dovadă că totul are legătură
pe lumea asta), Ion Ţugui îi evocă destinul, cu acea conştiinţă trează a artistului –
om al neamului, apărând astfel ca un dizident credibil faţă de chipurile de mucava care au avut şansa
să se impună mai târziu. Premoniţiile şi refuzul implicării în tot ce era contaminat de bolşevism
fac din personajul Poetul un caz aparte în literatura vremii.
Dar, deja după 1990, Ion Ţugui se dezvăluie altul şi în planul cunoaşterii şi în cel
al literaturii. Ceea ce nu putea veni, desigur, dintr-o dată, ci în urma unor sedimentări anterioare, prelungi,
a unor meditaţii despre legăturile cu „lumea de dincolo”.
Îl obsedează mai întâi starea viselor, în trei cărţi succesive: Vise,
viziuni, profeţii, premoniţii (1992), Contacte cu universul invizibil
(1993), Identitatea astrală a viselor (1994), nedetaşat de această
chestiune pe care o sintetizează şi în cartea de faţă.
Devenit iniţiat, după profunde studii privind ezoterismul, îşi propune să facă trecerea de
la doctrine şi ritualuri ascunse la dezvăluirea lor, pentru ca lumea să nu mai fie cuprinsă de frica neobişnuitului,
să se iniţieze la rândul ei, făcând distincţia necesară între firesc şi existenţa stratului
de normalitate, care se află în noi şi în afara noastră.
Această cale, deloc uşoară, este supusă atenţiei cititorului român în mai multe cărţi
prin care se decriptează ezoterismul, în măsura înţelesului isihastic necesar pătrunderii în tainiţele
necuprinsului. Cărţile sale vin să lumineze aspecte fundamentale: Şapte
ani apocaliptici (1993, 1994), Iad contra Rai sau Frontul Cosmic (1994), Inocenţa şi păcatele.Reflecţii despre lumea în care murim (1998),
Apocalipsa 2000. Paranormalul de lângă noi (în colaborare cu Emil Străinu),
Evenimente paranormale nerepetabile (2001), Lumea
dintre două lumi. Normal şi paranormal (2002). Sunt cărţi iniţiatice care au aplicabilitate şi
în literatura sa: Sufletul între teroare şi sublim (eseuri 1995), Strania iubire (roman 1998), Păstorul de păsări. Romanul
adolescenţei (2002).
Prin toată această operă iniţiatică Ion Ţugui devine singurul scriitor român dedicat
fenomenului, nu numai un deschizător de orizont nebănuit, dar şi un cercetător aplecat să-i descifreze
ascunzişurile, într-un număr impresionant de cărţi.
Volumul de faţă e unic în scrisul românesc. Nu este o Carte de vise, sau o simplă culegere de această
natură. Cu toate că interesul pentru „citirea” viselor a început la noi cu Învăţăturile
lui Neagoe Basarab şi cronicari, culegerile de materiale specializate sunt de dată mult mai recentă şi
au cunoscut un interes aparte în ultimul deceniu, izbucnind, desigur, şi din cauza zecilor de ani de profundă tăcere
asupra a tot ceea ce era considerat „ocult”. Ion Ţugui nu elaborează o carte, un manual de interpretare
a viselor. El merge la esenţa fenomenului, oferind mai întâi o percepere a subiectului
abordat, pornind de la obiecte, fapte, acţiuni, pentru a oferi imediat semnificaţiile lor pozitive şi
negative. De aceea cartea se şi intitulează Simbolistica viselor , folosind
tehnica dicţionarului, dar având ca obiectiv direct: interpretări, semnificaţii, ipoteze.
Dezvăluirea obiectului, pornind de la noţiuni şi acţiuni, implică o largă cultură,
adevărul fiind dovedit prin citarea directă, istorică şi filosofică, de la Biblie, Coran, Cântarea
Cântărilor, Cartea Cărţilor, Noul şi Vechiul Testament, istoriile popoarelor vechi, cu obiceiurile, tradiţia,
etnografia, folclorul, civilizaţia lor tradiţională, peste care se aşează noile acumulări ale
lumii.
Nu lipsesc meditaţiile esenţiale ale personalităţilor-cheie din evoluţia umanităţii,
de la Socrate, Platon, Homer, C.G.Jung, Freud, Nietzche, la mai contemporanii interpreţi ai sociologiei şi psihologiei
moderne. Amprenta lor cade hotărâtor definind semnificaţia, autorul adeverind concluziv, ca un distins om de cultură
peste care s-a statornicit experienţa de viaţă acumulată şi prin contactul direct cu numeroase persoane
preocupate, sau chiar având puteri paranormale, persoane pe care le-a cunoscut îndeaproape în ultimul deceniu, pe multe dintre
ele determinându-le să îşi dezvăluie harul. În acest chip cercetarea se încununează de meditaţia
personală, motivată psihanalitic şi prin adeveriri oculte greu de respins. Astfel efectul altor tărâmuri
devine liantul firesc al trecerii pe care doar Biblia, şi odată cu ea lumea basmelor noastre le adevereşte,
iar mai încoace „tunelul timpului”, a încercat să divulge, făcându-se apanajul ştiinţei şi
fanteziile ei.
Ion Ţugui oferă fiecărei teme propuse orizontul ştiinţei, decontat prin prea-plinul informaţiilor,
cu concluziile pe care singur le subscrie, sub care situează „tărâmul celălalt” dirigent al lumii
sufletului, plin de acţiuni benefice sau malefice, aşa cum Raiul sau Iadul din noi ne pregătesc să evoluăm
dintr-o lume în cealaltă.
În felul acesta Ion Ţugui din obiectivul acumulărilor devine subiectivul năzuinţelor, tolerantul
căutător al misteriosului, atât de trebuitor pentru a-i da fiecărui individ în parte necesarul de speranţă.
Acea speranţă pe care el însuşi a avut-o şi ne-a încredinţat-o, dar pe care a luat-o acum cu el pentru
a-şi măsura reîntoarcerea în timpii pierduţi mai mult spre folosul altora decât al lui. Pentru că Ion
Ţugui a fost unul dintre cei dăruiţi misterului, veşnic în luptă cu idealurile, mereu obsedat de
netemeinicia unei lumi în care visele pot căpăta atâtea semnificaţii deodată.
Mi s-a părut, în cei peste treizeci de ani, de când l-am cunoscut, un personaj misterios, dar neechivoc, purtător
de iubire şi născător de frumos. Nu m-a luat cu el în lumea misterelor decât în câteva rânduri, când mi-a vorbit
despre imposibilitatea de a schimba soarta Bucovinei. A dus o viaţă modestă, plină de griji şi înnobilată
de speranţe. Multe dintre aceste speranţe sunt poftite la acest prânz de vise, oferite celor care, ca şi el,
trebuie să se înfrupte pentru a depăşi pâcla întunecată a cotidianului către binecuvântarea luminii.
Această carte ne convinge că autorul a visat frumoasele tărâmuri, pe care acum poate că le vede
aievea, şi ne îndeamnă şi pe noi să le cunoaştem şi să le înţelegem.
VICTOR CRĂCIUN
Abis – Reprezentare simbolică a adâncimilor ilimitate, fără formă, întunecimea iniţială,
în unele tălmăciri, chiar sfârşitul. Abisul este reprezentat ambivalent, atât în profunzimea materiei, cât
şi pe verticală, spre Cosmos. La sumerieni, spre exemplu, stăpânul
lumii este situat deasupra abisului, dominându-l. În Biblie simbolul este mai
precis, în sensul că el apare drept veşmânt terestru, în contrapondere cu Forţa Divină, semnificată
prin lumină. Abisul semnifică totodată linia terminală în Univers, dar temporală, deoarece creaţia
este perpetuă, o nouă naştere stând în proiect dintr-un abis care se poate să nu aibă memoria propriei
dăinuiri.
Semnificaţii: ■ Una aparţine copilăriei, alta aparţine
senectuţii, visul având un marcaj psihic evident ■ Datorită copilăriei „informe” şi
senectuţii amnezice cel ce visează abisul este obstrucţionat în proiecţii şi scenarii de viitor!
■ În situaţia când visul a înfăţişat o cădere de tip abisal şi în starea de tensiune onirică
apare un ajutor, semnificaţia este opusă aspectelor nefavorabile, proiectând promisiunea unei salvări, reintrarea
în normalitate, eliberarea ■ Dacă în vis abisul este o simplă imagine recoltată fugitiv şi memorată
ca imagine auxiliară, înseamnă că o neşansă conjuncturală a fost oco-lită sau blocată
■Trebuie ţinut seama şi de starea psihică a celui ce are acest vis şi, cu precădere, trebuie
urmărită repetabilitatea lui, caz în care se impune o discuţie cu psihiatrul ■ Unele suferinţe organice
pot crea în vis coşmaruri în care apariţia abisului este „inevitabilă”...
Alb – Ambivalenţa
simbolică a albului epuizează aproape toate aspectele vieţii. Viaţa este dominată de alb, dar tot
albul este simbolul morţii. După Mircea Eliade, albul este spaţiul dominator în practica iniţiatică,
„culoarea primei faze” a luptei împotriva morţii, dar aceeaşi culoare reprezintă şi răsăritul,
lumina albă. Renaştere şi finalitate, exerciţiu în lumea materială, ritual şi emblemă,
difuzarea simbolisticii culorii albe cunoaşte o frecvenţă universală. Simbolul domină schimbările,
trezirea, cultul luminii diurne, Soarele. La început, botezul creştinesc purta şi numele de luminare, eveniment crucial în destin, omului oferindu-i-se şansa îndumnezeirii, identitatea şi distincţia.
În vieţile unor sfinţi pământeni albul este descris drept element dintr-o decizie divină, golirea de patimi
lumeşti şi integrarea în lumină, tămăduirea, scăldarea în alb şi ieşirea purificat,
eradicarea erorilor, înfrumuseţarea cu consecinţele ei spirituale care asociază sfinţenia de cursul unei
vieţi curate. Conştiinţa este integrată simbolic în alb, ca şi desăvârşirea. Pe drapelul
Vaticanului distingem culoarea albă asociată cu auriul, semnificaţia fiind legată de afirmarea împărăţiei
lui Dumnezeu pe întreaga planetă.
Semnificaţii: ■ Un înţeles tradiţional îndepărtat
asociază albul din vis cu moartea, mai ales atunci când albul este exprimat pe o vietate, pe un animal domestic ■
De-a lungul timpului simbolistica funerară a dispărut, tălmăcirea albului din vis fiind descrisă
ca semn de fericire, de întemeiere a unei vieţi noi în tinereţe ■ Albul din vis se propagă pozitiv în
numeroase aspecte şi intervin apoi interpretările variate în situaţia când albul este întinat, depreciat, pătat
n Visând albul pur, dominant, înseamnă o schimbare favorabilă...
Alun – Frecvenţa
simbolului ce include alunul a activat o întreagă literatură în spaţiul nordic; mai bine articulat îl găsim
în Germania.
El este legat de fertilitate şi prin aceasta beneficiind de o zeitate feminină care îşi caută alesul,
evident, un zeu, nutrind dorinţa de a avea copii cu el. Din nucleul mitologic şi aproape liric, simbolul se desprinde
la un moment dat, reprezentând desfrânarea şi desfrâul, în contrast cu un conifer, spre exemplu, care semnifică
simbolic statornicia, fidelitatea. Alunului i se atribuie şi capacităţi paranormale, fiind activ mai cu seamă
în magie, iar în planul imediat al cunoaşterii el poartă pecetea ştiinţei, din punct de vedere astrologic
fiind aproape de planeta Saturn – duritate, răbdare, perfectibilitate, suferinţă.
Semnificaţii: ■ Aspectul constructiv din simbol dispare în travaliul
oniric, visul cu alun, alune, fiind marcat de cazne, de durere, de îndurare ■ Aspectul favorabil se referă la beneficii
dobândite cu lentoare şi cu preţul mărit al alergăturii, al trudei ■ Alt aspect se referă la
tăria de caracter, însă nu întotdeauna onorată cu calificative pe măsură, ci se menţionează
aprecierea alături de aspectul cârcotaş al celor din jur...
Bătrâneţe
– Simbol al înţelepciunii, virtuţii şi experienţei, bătrâneţea este modelul imperfect,
pământesc, temporar, al nemuririi. În China dinastiilor îl întâlnim pe Laozi, care, se spune,
s-a născut cu părul alb, adică născut vârstnic, cu o misiune importantă, el fiind supranumit şi
Dascălul Bătrân. În ultima carte a Noului Testament, în Apocalipsă,
întânlim Logosul înfăţişat cu plete albe, de vârstă imemorabilă,
sugerat drept etern. A fi bătrân, cum spune un exeget al simbolisticii, înseamnă a fi dinainte de naşterea
lumii şi a exista şi după ea! Buddha, se ştie, se considera,
şi era considerat, Întâiul născut al Lumii, adică primordialul, eternul. În reprezentările picturale ale
Renaşterii europene însuşi Dumnezeu este figurat cu barbă albă, un bătrân fără vârstă,
de fapt, el având chipul veşniciei imaginat la o vârstă care pe pământ înseamnă bătrâneţe. Şi
simbolistica bătrâneţii este reprezentată multidimensional, centrifugal, într-o pluritate de sensuri, cele
mai puternice provenind din religii...
Semnificaţii: ■ Apariţia în vis a unui bătrân, a bătrânilor
şi bătrâneţii urmează semnificaţia din simbolurile descrise mai sus – înţelepciune, chibzuinţă,
sfătoşenie şi virtuozitate ■ Dacă te visezi bătrân, înseamnă că eşti o persoană
ocrotită ■ Nu lipsesc nici conotaţiile ce se cuvin testate, cum ar fi identificarea unor necazuri în situaţia
când în vis apar grupuri de bătrâni ■ În simbolistica onirică trebuie să contăm, interpretând, pe
nucleul central al simbolului...
Berbec – Simbolul
astrologic al berbecului este impetuozitatea debordantă ce poate duce la propria-i sublimare. Legat de ciclurile vieţii,
de instinct şi de vitalitate, el a intrat în lumea zeilor, chiar dacă şi acolo şi-a dus cu el dezlânarea,
natura haotică şi generozitatea condiţionată. Unii autori l-au asociat simbolic cu mielul sacru, oricum
prezenţa berbecului este întâlnită în mai toate miturile şi legendele. În China antică berbecul era călărit de un nemuritor, iar în Europa, la gali, unele ornamente îl au
reprezentat simbolic drept corn al abundenţei. Alt simbol este reprezentat de focul creator şi distructiv, miop
şi răzvrătit, împrăştiat şi sublim, purtător al vitalităţii primordiale, elanului
primitiv al vieţii. Soarele şi planeta Marte sunt afinităţile sale astrale, fiind „agresiv şi
viril sau hiperviril, corespunzând unei naturi gâfâite, grăbite, năvalnice, clocotitoare, convulsive” –
într-un cuvânt, o pavoazare cu virtuţi şi accente omeneşti atribuite simbolic, el fiind prin firea sa astrală
un coleric... îi mai caracterizează senzaţiile tari, intensitatea emoţională plus un lanţ de şocuri
existenţiale...
Semnificaţii: ■ În contextul epic sau imagistic al visului tălmăcirea
poate prelua aspectele astrale dominante spre a deveni materia semnificantă a visului cu berbec ■ Visând berbec,
aşteaptă-te să pierzi la drum, aşa cum, dacă berbecul este dolofan, ţi se prezice câştig
■ Dacă este negru, berbecul avertizează asupra unei boli ■ Doi berbeci care se bat în cap înseamnă
apropierea unui scandal de proporţii în familie sau în anturaj...
Carte – Simbolul
fundamental al cărţii este chiar Universul. Un autor arab spune că „Universul este o imensă carte”.
Simbolul religios este, de asemenea, pregnant, absolut, ştiut fiind că în Apocalipsă
se evocă superlativ „Cartea Vieţii” care s-ar afla în centrul Paradisului şi se identifică
cu „Pomul vieţii”. La egipteni „Cartea morţilor”
avea un rol esenţial, deoarece în ea se aflau formulele magice care se închideau cu morţii în mormânt pentru a servi
la judecata din urmă. Tot aici rolul cărţii era de a traversa cu bine Infernul prin cunoaştere şi
iniţiere post-mortem şi, în fine, ieşirea la lumina zilei, graţie impactului cunoaşterii cu litera
Cărţii esenţiale. Revenind: dacă Universul este o carte, atunci
această carte este Revelaţia însăşi, este mărturia şi memoria creaţiei divine. În Căutarea
Graalului cartea este asmilitată potirului...
Semnificaţii: ■ Visând carte, este semn de înţelepciune
utilă, iar dacă visezi cărţi care ard, pierderi mari vei întâmpina, aşa cum a primi o carte este
veste fericită, citind, înseamnă respect, căzându-i filele este semn de nelinişte ■ Visând carte
închisă, este semnul contactului cu un mare secret, care te va afecta prin chiar chipul tainei ■ Tipărind
carte, semnifică profit sub semnul onoarei ■ Carte cu scriere necunoscută, înseamnă mesaj ascuns ce se
cere decodificat spre o cunoaştere mai largă, generală, de mare importanţă socială ■ Învăţând
dintr-o carte, acumulând în vis cunoştinţe, indiferent de natura lor, semnifică o accelerare a evoluţiei
spirituale...
Cer – O definire
simbolică a cerului: „manifestare directă a transcendenţei, a puterii, a perenităţii, a sacralităţii”
şi menţiunea că nici o fiinţă terestră numită sau nenumită, nu poate atinge prin sine
şi forţă parametrii cosmici ai creaţiei dumnezeieşti. Cerul este timpul şi spaţiul, materia
vie şi ne-vie, creaţia superioară omului, care ordonează şi reglementează ordinea cosmică.
Simbolistica asociată cerului este ambivalentă, atât a binelui, creaţiei desăvârşite, cât şi
a unor aspecte coercitive şi de rigoare divină, unele putând fi chiar aspre, însă niciodată îndreptate
în defavoarea omului ci, din principiu şi din iubire, întru îndreptarea şi desăvârşirea fiinţei umane.
La chinezi apare reflecţia care consideră cerul o reprezentare a microcosmosului.
La egipteni cerul este principiul feminin, „sursă a oricărei manifestări”.
În fine, toate fiinţele sunt efectul direct al Cerului asupra Pământului...
Semnificaţii: ■ O mare parte din simbolurile onirice asociate
cerului sunt favorabile celui care îl visează ■ Evenimentele care vor fi simţite după un vis cu cerul
sunt: fericire, bucurii dar şi o stare de moleşeală, recunoaşterea meritelor personale, sporirea prosperităţii
şi altele ■ Există şi conotaţii nefavorabile în măsura în care cerul generic este vizualizat
prin detalii, cum ar fi: un cer văzut prin tornade, prin uragane semnifică dezastru. Un cer văzut ca o întindere
tulbure semnifică probleme familiale care pot degenera până la aspecte grave ■ Foarte favorabil este cerul
văzut plin de lumină şi ilustrat cu figuri de sfinţi, cu îngeri şi semne ale sacrului...
Cuarţ –
Un simbol străvechi, consecvent cu sine de-a lungul mileniilor, cuarţul ascunde în el misterul marilor iniţieri,
el este element al imensităţii cosmice, cerul însuşi stă în memoria lui. Este numit şi „apa
sfântă” intuiţia întocmirii cuarţului este de dinainte de apariţia ştiinţelor, când nu
se ştia că el este apă concentrată la temperaturi uriaşe, într-un cuvânt, în el stă memoria
lumii şi a galaxiei noastre. Mircea Eliade vorbea despre „Semnificaţia luminii interioare”, vehiculul
ei fiind cuarţul. Este cunoscut craniul de cuarţ al aztecilor, sunt
cunoscute ritualurile unor triburi autraliene, în care vracii, folosind cuarţul,
se „jucau cu destinul muritorilor”, vindecau şi predicţionau viitorul...
Semnificaţii: ■ Visul în care apare cuarţul sub diferite
forme, imagini, reprezentări, fie şi prin aluzie onirică, este de foarte bun augur ■ Privind o bucată
de cuarţ în formă de piramidă, visul cu această imagine îl desemnează pe beneficiar pentru un post
de conducere, în domeniul spiritual de rang superior ■ Visând cuarţ din care ies spoturi de lumină înseamnă
fericire şi prosperitate de lungă durată ■ A pierde cuarţ în vis, însemnă deziluzii şi
dezamăgiri profunde sau ruptură în cuplu de care singur te faci vinovat ■ O construcţie în care cuarţul
este reprezentat ornamental, semnifică evoluţia spirituală focalizată de fapte de calitate şi altruism
creştin ■ Nu e bine când visezi cuarţ fărâmiţat căruia încerci în vis să-i redai forma
iniţială...
Dinţi –
Simbolistica dinţilor este de mare complexitate şi exprimă în general manifestările dure, comparaţiile
cu animalele carnivore, iar la unele triburi compartimentarea simbolică este o marcare iniţiatică şi obsedantă:
incisivii, caninii şi molarii având funcţii precise în simbol. La persani
ca şi în Europa dinţii semnifică luarea în stăpânire, ceea
ce înseamnă un act agresiv. Un alt simbol curent se adresează funcţiei danturii, de pregătire a hranei,
astfel fiind considerat simbolul integral drept suport şi manifestare ale perfecţiunii. În Irlanda simbolul dinţilor este asociat harului poetic, cu menţiunea specială că măseaua
de minte ar avea virtutea lirică transmisibilă...
Semnificaţii: ■ Conform tradiţiei empirice şi transmisiei
folclorice dintele pe care îl simţi căzând cu durere din gingie, semnifică moarte ■ Este favorabil visul
cu dantură simetrică şi albă ■ Dacă te visezi scoţându-ţi dinţii, semnificaţia
se referă la starea de sănătate, la imobilitatea ta cauzată de o boală încă nemanifestată
■ Un dinte care cade în vis şi nu simţi durere şi nu vezi sânge, înseamnă că vei primi o veste
despre un deces, dar nu vei fi prea afectat de eveniment ■ Nu e bine să visezi dinţi murdari sau de altă
culoare decât culoarea naturală a danturii ■ Dacă visezi o dantură asimetrică, disproporţionată
congenital, aşteaptă-te la inculparea într-o situaţie dificilă, în care nu vei găsi toleranţă
şi amiabilitate, ci violenţă verbală şi ameninţări...
Dumnezeu –
Simbol complex şi complet, Tatăl, Judecătorul, Atotputernicul, Suveranul şi Creatorul, în care se regăsesc
toate creaţiile Sale, toate
fiinţele şi lucrurile planetei şi numai ale planetei. Tot ce există văzut şi nevăzut se
raportează la Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă cunoaşterea absolută, suflul permanent al energiilor divine
creatoare. La greci, cum spune Sfântul Apostol Pavel, exista presentimentul unui
zeu tutelar şi necunoscut, care, prin revelaţie divină, se va manifesta în existenţa oamenilor, el fiind
dintotdeauna şi pentru totdeauna, unic şi bun, iubitor, drept şi transcendent. Există şi simbolul
cu semnificaţia că Dumnezeu nu are nimic comun cu fiinţa pe care noi o cunoaştem în noi înşine, cea
pe care noi o exprimăm în limbajele omeneşti. Din punctul de vedere al revelaţiilor biblice, Dumnezeu este
în noi şi noi suntem în fiinţa Lui eternă, creaţii din iubire ale necreatului etern.
Semnificaţii: ■ Visând imaginea, chipul, o aluzie în care recunoşti
pe Dumnezeu înseamnă suprema fericire pe care o vei trăi ■ Dacă îţi apare în vis Dumnezeu sub formă
de chip desluşit, vei trăi în sănătate nealterabilă, vei învinge toate relele din calea ta ■
Dacă te visezi închinându-te Lui, indiferent în ce loc, înseamnă că ai fost izbăvit de toate maleficităţile
care te umileau ■ Dacă te visezi stând de vorbă cu Dumnezeu semnificaţia este deosebit de favorabilă
şi se referă la natura ta spirituală, la binecuvântarea autorităţii supreme ■ Orice vis în
care apare Creatorul este binevenit, favorabil în regim amplu, sufletesc şi trupesc, altfel spus, fericit este cel ce-L
visează pe Dumnezeu!
Erotism (eros, amor)
– Simbolistica celor trei manifestări ale fiinţei umane a construit în timp o amplă filozofie iniţiatică
şi semnificantă, erosul aflându-se la originea lumii când plana pretutindeni bezna şi vidul. Viaţa începe
cu erosul, cum spune Hesiod, Pământul avea la început „coapse”, şi a venit Eros, zeu nemuritor, „pulsiunea
fundamentală a fiinţei, libidoul” care provoacă orice fiinţă să realizeze „actul”
prin contact cu celălalt. Astfel fiinţele se multiplică, iubirea devenind o forţă care reintegrează
universul, face trecerea de la inconştienţa haosului dintâi, la ordinea definitivă. Erotismul îşi are
originile în Cântarea Cântărilor, capitol biblic cu o influenţă
uriaşă asupra misticilor creştini. Aici apare unirea sacră, Hristos legat de Biserică, Dumnezeu este
legat de Suflet. În dimensiunea sa universală, unirea sexelor este repetarea hierogamiei de la începuturi, îmbrăţişarea
Cerului cu Pământul, astfel apărând fiinţele, lumea...
Semnificaţii: ■ Visele erotice, cu scene de amor, sunt efecte,
uneori, ale trăirii sau hormonale, ele aparţin firescului, când o excitaţie în somn poate reproduce imaginea
şi senzaţia actului sexual, evidenţiindu-se la tineri poluţia iar la fete orgasmul. Acest vis anunţă
maturizarea sexuală, la adolescenţi şi tineri, la celelalte categorii, dorinţa neonorată, setea de
iubire, de apropiere de celălalt. Manifestările au fost descrise de Freud, de psihanaliză, aici vom desprinde
alte aspecte care interesează interpretarea ■ A visa că faci dragoste încântat de partener (parteneră)
semnifică sănătate, trezirea energiei vitale ■ Nu e favorabil visul cu o femeie necunoscută într-un
spaţiu alb, vis trăit aievea, de natură erotică – semnificaţia este negativă ■ Repetarea
viselor erotice şi amplificarea lor aberantă ne anunţă că trebuie să consultăm un psiholog,
care va da rezoluţia corectă asupra fenomenului ■ Toate visele erotice sau cu aspecte asemănătoare
sunt scene care trezesc subconştientul şi transmit către conştient mesajul de care trebuie ţinut
seama ■ Nu sunt favorabile visele în care apar scenarii erotice aberante, de pildă falusuri enorme, monştri,
diavoli, animale... toate aceste vise trebuie „duse” la cabinetul de psihiatrie...
Ghindă –
Simbolistica ghindei are o lungă istorie şi este legată de substanţa creaţiei, făcând parte
şi din auxiliarele ornamentale ale mărimilor bisericii catolice. Axul simbolului este naşterea în general,
intrarea în viaţă, miracolul. Astfel, simbolul nu putea lipsi din tot ce ţine de sexualitate, dar nici din
tot ce ţine de spiritualitate. În ghindă sunt concentrate, cum spune un filozof, „natura şi revelaţia”.
La mai multe popoare ghinda face parte din oficierile rituale. Simbolul a pătruns în literatură unde i s-a şi
făcut consacrarea superlativă...
Semnificaţii: ■ Dacă visezi un vas plin cu ghinde, această
imagine îţi aduce vestea abundenţei, prosperităţii şi, la vârsta potrivită, te înştiinţează
că vei fi tată (mamă) fericit ■ Visându-te într-un peisaj arboricol şi culegând ghindele căzute,
înseamnă noroc şi sănătate constantă, activă – o sănătate trăită cu
folos ■ Dacă visezi că mănânci ghindă înseamnă că spiritul tău este racordat la „necesitatea
cerească” şi s-a debarasat de dorinţele materiale care îl stagnau. ■ Nu este favorabil visul în
care vezi mistreţi mâncând ghindă. Semnificaţia acestui vis este de împotmolire din cauza nechibzuinţei
şi absenţa unui „colac de salvare” ■ Dacă visezi un şirag din ghindă fii sigur
că eşti un norocos în dragoste ■ Ghinda aruncată în noroi este un vis care semnifică pierderi...
Iad (Infern) –
Simbolistica iadului include şi regatul morţilor, între atâtea altele care nu sar din scena oribilă, pugnitivă
şi încărcată de cele mai performante forme de teroare fizică şi psihică. Hades – adică
Nevăzutul, este o noţiune ataşată iadului în chip foarte literar
şi filozofic, faţă de iadul evoluat mai târziu, supra-abundent în orori şi morbideţe. Concepţia
psihanalitică atribuie iadului, infernului, starea psihismului perdant, identificarea cu „un declin conştient”.
Plurivalenţa simbolisticii iadului asamblează conotaţii dintre cele mai variate şi mai profunde, de la
concepţia aztecă, după care infernul, (iadul) se află în „ţara
nopţii”, la tradiţia creştină conform căreia se
confirmă existenţa unui tandem – lumină-întuneric, tema cu variaţiuni a iadului accentuează
acelaşi argument imabatabil: păcatul capital şi osândirea celor morţi, păcatul preluat, adamic, al
neascultării care a condus în evoluţia omului la acumularea de greşeli şi păcate...
Semnificaţii: ■ Generic, visul în care „vezi” iadul
semnifică o aglomerare de aspecte negative pe întreg câmpul existenţei. O abatere de la regulă este surprinsă
în cazul că te vezi în vis locatar al iadului – ceea ce înseamnă că toate nenorocirile au o scadenţă
apropiată, reparatorie, salvatoare ■ Dacă te visezi evadând cu succes din iad, semnificaţia este consonantă
cu fapta – vei fi absolvit de suferinţe morale şi spirituale, de necazurile actuale sau viitoare ■ Dacă
te visezi condus în iad şi simţi în vis că nu ai nici o şansă de salvare, eşti avertizat că
vor avea loc schimbări fundamentale în viaţa ta; natura lor, esenţa, calitatea sau dizgraţia le vei consemna
atunci când te vei lovi de scadenţa visului...
Lacrimi –
La azteci exista un ritual de o cruzime inimaginabilă – jertfirea unor
copii pentru a provoca ploaia. Lacrimile acelor copii duşi la sacrificiul ritual participă în mod consacrat la simbolistica
lacrimei, altfel spus, o sacrificare dureroasă şi antiumană cu scopul de a convoca în mod ritual o situaţie
aşteptată de toţi. A vedea în lacrimile copiilor ploaia care urma să vină era, fără îndoială,
manifestarea primitivă a unei barbarii care maculează simbolul însuşi. Simbol al durerii, în general, lacrima
este exprimare, dovadă, manifestare. Cauza fiind lăuntrică, manifestarea exterioară, lacrima face legătura
între spirit şi materie.
Semnificaţii: ■ Majoritatea tălmăcirilor de largă
circulaţie pun pe seama lacrimei din vis mesaje dintre cele mai fericite, care se întind de la bogăţie la onoare,
demnitariat şi succese... ■ A te vedea plângând semnifică exteriorizarea unei dorinţe neîmplinite. Din
punctul de vedere al psihanalizei lacrima este exprimarea prin cod, altfel spus, se face trimitere la efect şi trebuie
să identifici cauza. O dată numită cauza, în realitatea concretă vei găsi şi soluţiile
potrivite şi catalizatoare ■ Văzând lacrimi la altcineva, înseamnă că dispui de afecte corecte,
de o înţelegere superioară a suferinţei şi poţi deveni, prin aceste calităţi, companion
de încredere şi de folos. Prilejul nu te va ocoli în zilele următoare
■ Lacrimile provocate de o mare bucurie sau, contrar acesteia, de o mare furie sunt expresia unei acutizări nocturne
a unor resentimente sau complicaţii care te-au frământat îndelung şi s-au transformat în obsesii...
Lumea de dincolo
– Simbolistica „lumii de dincolo” aparţine gândirii spirituale şi deopotrivă unei ierarhizări
deocamdată destul de confuze, deşi argumentele superioare nu lipsesc. Adeseori se confundă „lumea de
dincolo” cu „Lumea cealaltă”. Nu există nici o simetrie între cele două lumi. În lumea de
dincolo ne ducem noi, oamenii, prin moarte, iar Lumea Cealaltă este locuită de autorităţi superioare sacre.
Cu lumea de dincolo putem comunica dacă aceasta doreşte, dar cu lumea cealaltă nu putem avea o relaţie
inteligibilă în sens terestru. Dacă lumea de dincolo se identifică cu Raiul, Lumea Cealaltă cuprinde sacrul
nemuritor...
Semnificaţii: ■ Visele în care apar imagini cu spirite din lumea
de dincolo materializate, întotdeauna înseamnă un eveniment important din sfera comunicării sau afectelor. Fie că spiritele dispăruţilor vor să
ni se arate pur şi simplu, fie că vor să ne avertizeze, în astfel de vise trebuie să ne încredem
şi să reţinem corect fiecare mesaj, fiecare nuanţă manifestată aparent material ■ Dacă
solii lumii de dincolo ne apar tineri şi luminoşi, semnificaţia este foarte favorabilă. Dacă ne apar
trişti şi în imagini sumbre, de decădere şi cenuşii, semnificaţia este de „cerere”,
un ajutor, o corecţie în planul pământesc pe care l-au părăsit şi nu pot avea linişte până
la realizarea actului reparatoriu ■ Contactul cu lumea de dincolo este favorizat din principiu de „transele onirice”,
când subconştinetul este ca o casă deschisă în care se poate intra în siguranţă ■ Alt aspect
al visului cu imagini ale lumii de dincolo, indiferent de aspectarea lor ca sens şi conţinut, semnifică accesul
la un mesaj important şi noi vom ajunge acolo şi pentru aceasta să fim pregătiţi aici...
Lumină –
Simbolismul luminii este exprimat cu o forţă remarcabilă de Mircea Eliade, când spune că toate epocile
de decadenţă şi descompunere au o semnificaţie „supraistorică”, deoarece tocmai în astfel
de perioade „istoria se realizează pe deplin”. Aici întâlnim simbolul alternanţei lumină-întuneric,
principiu, inevitabilitate. Lumina divină şi lumina spirituală aparţin simbolismului extrem-oriental, dar şi Chinei arhaice, iar în
Facerea distingem principiul fundamental al luminii coordonatoare prin vibraţie,
spulberarea haosului, cum ar spune Guénon. Desprinderea luminii de întunericul cu care a coabitat, înseamnă creaţie
divină, aşa cum, lumină şi întuneric coexistă în orice fiinţă şi finalmente omul trebuie
să acceadă spre lumea luminii. Realitatea cosmogonică transferată fiinţei umane atinge şi deziteratul
opţional. Când Moise a pătruns, pe Muntele Sinai, în întunecimea divină, înţelegem că esenţa
divinităţii nu poate fi percepută cu ajutorul raţiunii omeneşti. Lumina este Revelaţia, în lumină
se află Dumnezeu.
Semnificaţii: ■ Lumina, în vis, indiferent de la ce sursă,
înseamnă realizări importante, climat propice emancipării ■ Toate visele în care apare o lumină
limpede, temperată şi fluentă, au o scadenţă pozitivă, care poate semnifica avantaje materiale
sau morale depistabile în timp în existenţa concretă ■ Nunaţele simbolului au un caracter neatestat cu
rigoare, de aceea le considerăm improvizaţii care nu rezistă analizei serioase cazuistice. De ce, spre exemplu,
tălmăcirea empirică „vede” în lumina unui opaiţ din seu, moarte? Psihanaliza nu poate răspunde,
iar tradiţia nu ştie nici ea... ■ De aceea experimentarea simbolului luminii în relaţie cu visul trebuie
să extragă o concluzie speficică, iar aceasta poate fi diferenţiată de la individ la individ, păstrându-se
însă semnificaţia esenţială...
Lună –
Simbolistica Lunii este reflectarea, prin împrumut, a luminii solare, Luna fiind „conjugată” cu astrul zilei
deşi, traversând spaţiul, ea îşi schimbă aspectul. Ritmurile biologice terestre sunt simbolizate de Lună
într-o interdependenţă semnificată printr-o multitudine de accente şi marcaje pe care le domină sau,
în unele ipostaze, le controlează. Simbol al cunoaşterii, Luna dispare câteva nopţi şi reapare, astfel
simbolizând, cum s-a spus, „primul mort, iar în context spiritual răceala ei semnifică gândirea teoretică.
În hinduism Luna este „drumul strămoşilor”, drum transformator,
calea ciclurilor viaţă-moarte, emblemă a transformărilor. Luna semnifică, în anumite zone geografice,
fecunditatea...
Semnificaţii: ■ Tălmăcirile visului cu Lună sunt
diferenţiate de la o tradiţie la alta, de aceea nu este obligatoriu ca visul cu Lună să fie asociat unor
evenimente nefaste sau „ochiului rău” ■ Văzând Luna iar visul fiind lipsit de evenimente colaterale,
înseamnă întâlnirea cu frumuseţea iubirii, cu aspectul ei pur în care nu este inclusă sexualitatea ■
Orice modificatre a Lunii văzute în vis, de la forma ei plină, semnifică probleme, dar fără acceante
dramatice, de pildă pierderi materiale, situaţii dezagreabile legate de anturaj sau de serviciu, altercaţii
şi tot felul de rele trecătoare ■ Luna încărcată de lumină, pe un cer senin, are o semnificaţie
plenară. Imaginea onirică este un mesaj favorabil în plan material, te poţi aştepta la un câştig
important ■ Dacă vezi Luna alergând pe cer sau dacă o vezi în vis căzând, semnificaţiile sunt profund
negative şi te avertizează să fii prudent în zilele care urmează acestui vis...
Lup – În simbolistica
lupului sunt denumite două specificităţi de nedemontat din aspectul general: sălbăticia agresivă
a lupului şi desfrâul fără margini al lupoaicei! Dar aceste aspecte nu sunt exclusive pentru că orice
simbol este distribuit experimental şi tradiţional în bine şi rău, pozitiv şi negativ. Faptul că
lupii văd bine noaptea, li s-a atribuit o virtute care ţine de lumină, apoi culoarea lupului intră simbolic
în ecuaţie modificându-i premisele iniţiale. Distanţele semnificante ale simbolului sunt foarte mari, de la
aspectul infernal al fiarei, la animal de călărie pentru vrăjitori şi mâncători de aştri în
mitologia scandinavă. Simbolul lupului este prezent în literatură, unde
caracteristicile creionează un prototip care s-a consacrat „definitiv”...
Semnificaţii: ■ Visul în care apare un lup înseamnă o reactualizare
a unor traume în copilărie, o spaimă puternică, un şoc, o situaţie care a putut marca subconştientul
pe termen lung ■ În tradiţia onirismului modern lupul semnifică, din principiu, coexistenţa cu duşmani
puternici oricând gata de „atac” ■ Visând o haită de lupi, înseamnă probleme dintre cele mai serioase
în câmpul relaţional. Acest vis are caracter premonitor şi trebuie reţinut ca atare ■ Aspectul pozitiv
al lupului, în vis, este consemnat doar de situaţia când, întâlnindu-l în vis, reuşeşti să-l suprimi ■
Lupul în vis mai are şi sensul de pierdere, de inamici care îţi provoacă pierderi ce pot merge până la
dezastru ■ Un lup urlând în vis semnifică informaţia exprimată despre organizarea împotriva ta a unor
momente prin care se tinde la compromitere şi anihilare. În general, visul cu lupi trebuie experimentat...
Mamă –
Simbolul mamei s-a extrapolat din antichitate datorită prestigiului ei de matrice a vieţii, marea şi pământul
regăsindu-se simbolic în trupul matern. Atât la egipteni cât şi în religiile
elenistice întâlnim zeiţele-mame, care simbolizează fertilitatea. Simbol
ambivalent – apele şi uscatul, în creştinism mama se identifică
cu Biserica, Maica Domnului este Fecioara Maria care l-a zămislit din Duhul Sfânt pe Iisus. O fecundare fără
a participa legile naturale la aceasta; a fost voinţa lui Dumnezeu, astfel Hristos capătă investitură
omenească prin Mama-fecioară şi natură dumnezeiască prin tatăl ceresc. În teologia hindusă întâlnim Mama-divină, simbol diferit de acela al creştinătăţii...
Semnificaţii: ■ Conform psihanalizei moderne simbolul mamei,
arhetipal, este experienţa inconştientului, duală, constructivă şi destructivă, adică,
diferenţierea omului de animal şi, respectiv, instinctul. De aceea, în vis, mama este simbolizată prin urs,
„reprezentantul” tuturor instinctelor ■ Visând-o pe mama, în tălmăcirile tradiţionale înseamnă
fericire ■ Dacă mama, apărută în vis, este frumoasă şi mai tânără decât în realitate,
semnificaţiile sunt favorabile în totalitate, nuanţele favorurilor se vor desprinde în câmpul existenţei ■
Visele în care o vedem pe mama moartă, deşi ea trăieşte, sunt, de asemenea, favorabile, iar dacă
plânge sau este rea, semnificaţiile sunt nefavorabile ■ Din principiu visul în care apare mama este premonitor
şi el trebuie supus experimentului, pentru a distinge semnificaţia corectă în funcţie de relaţia,
atitudinea, stările legate de chipul sau amintirea mamei...
Moarte – Simbolistica
morţii însumează toate formele de degradare şi de încheierea definitivă a destinului unei fiinţe,
a plantelor şi animalelor şi chiar a evenimentelor cum ar fi pacea, o eră istorică, un experiment eşuat.
Toate lucrurile care vor întâlni la un moment dat degradarea, distrucţia iremediabilă, entropismul final sunt conţinute
în acest simbol universal. Simbolul în sine nu este expresia categorică a stingerii de tot, deoarece prin moarte se provoacă
plecările, şi ele ambivalente, fie către Iad, fie către Rai, aşadar moartea în planul terestru nu
poate fi un eveniment care se încheie pentru totdeauna fără ca să-i
urmeze altul sau altele. În antichitate zeităţile morţii întrunesc
spaţiul de manifestare al unui panteon. Avem aşadar ideea de schimbare, de transformare, iar în Taroc imaginea scheletului cu coasă este ea însăşi
provizorie, ea eliberează de suferinţă, dar nu este un scop în sine. Semnificaţia spirituală este
aceea a condiţiei progresului, evoluţiei, anti-stagnării...
Semnificaţii: ■ Interpretarea empirică atribuie visului
în care apare un mort, imaginea morţii, rezoluţii contrare evenimentului. Astfel dacă visezi moarte şi
eşti bolnav, înseamnă redobândirea sănăţii, iar dacă
eşti martorul propriei tale morţi, înseamnă prosperitate în condiţii de sănătate deplină
■ Visând pe cineva în clipele dramatice ale morţii, semnifică o viaţă lungă şi privilegiul
bunăstării ■ Dacă vezi în vis un om viu care moare sub ochii tăi, înseamnă supărări
şi pierderi importante ■ Dacă te visezi mort şi asişti la înmormântarea ta înseamnă că
vei găsi foarte curând bunuri importante şi, totodată, speranţe abandonate de care te vei reataşa
în folosul tău...
Muzică –
Muzica îşi are simbolistica inspirată la greci, la egipteni şi la hinduşi, trei centre prestigioase ale spiritualităţii
universale. Apollo, Osiris, Brahma sunt primii făuritori ai simbolisticii muzicii, cărora li se adaugă Jubal,
la evrei, iar Pitagora este inventatorul monocordului, care determina matematic
raportul dintre sunete. Cu multe secole înainte de Hristos au existat maeştri inspiraţi care au organizat sisteme
muzicale active şi azi, iar la chinezi exista un sistem muzical ce se apropia
de perfecţiune – asta cu două milenii înainte de Hristos. Pentru pitagoricieni,
muzica simboliza armonia numerelor şi implicit a Cosmosului. Numerele la rândul lor reprezintă dimensiunea sensibilităţii
omeneşti. Simbolistica creştină a muzicii preia din ştiinţa pitagoriciană elementele esenţiale,
unul din precursori fiind Sfântul Augustin. Simbolul integrează şi totodată ordonează sistemul cosmic,
ordinea umană, organizarea instrumentală. Simbolul central al muzicii este arta de a ilustra perfecţiunea...
Semnificaţii: ■ Interpretarea muzicii ascultate în vis conduce
la rezoluţii pozitive, excepţiile fiind neglijabile. Prima semnificaţie este bucuria de a trăi, devotamentul
faţă de frumos, puritate ■ As-cultând în vis muzică religioasă înseamnă un calificativ dat
aspectului spiritual, eşti ataşat de valorile credinţei şi ai sufletul pregătit pentru a le primi
■ Dacă interpretezi la un instrument şi muzica pe care o exprimi este discordantă, semnificaţia
este nefavorabilă, înseamnând tradiţional certuri în familie şi mai ales calomnii ■ Muzica plăcută,
ascultată în vis, este semnul vieţii tihnite şi fericite, dar dacă auzi şi vezi lăutari, aşteaptă-te
la o „baie” de tristeţe în zilele următoare...
|